Se face vară și într-un mod straniu pe mine mă apucă o depresie de toată frumusețea. E ceva în mirosul vântului care îmi amintește de trecut, de un trecut cu oameni dragi și frumoși.
Apusul îmi amintește de liceu, de dudul înflorit din curtea liceului, de multele ore în care stăteam la discuții filosofice despre viitor cu colegii mei și ne părea că o oră are mai mult de 60 de minute. Și lângă astea toate se așează discret un flash din copilărie când alergam prin curtea bunicilor.
Am rămas cu sufletul blocat în trecut, cu gustul amar al plimbărilor lungi prin parc, cu imaginea nopților lungi și albe în care citeam o carte bună și vedeam în reluare emisiunile de la tv. Mă întreb acum de unde oare aveam toată energia aia?
Am crezut multă vreme că anii cei mai buni sunt cei care or să vină ( cum spunea un cântec al celor de la Direcția 5) dar se pare că pentru moment anii cei mai buni sunt cei care s-au scurs.
Și, poate, cel mai dureros mi se pare că toate astea nu se mai întorc și simt că le retrăiesc doar prin mailurile lungi pe care mi le scriu cu vechi prieteni care acum sunt prinși la fel ca mine în haosul unui program prea încărcat pentru vârsta noastră.
