abstract omogen

Îmi amintesc că am vazut libertatea cândva printre zidurile seci ale vieții și părea ciudat de rotundă și de omogenă. Am vrut atunci să o ating dar s-a retras cu un tremur care s-a întins peste ani într-o perdea veche de fum.

Ma uit în oglindă și zăresc o icoană… îmi e dor să mă rog fără să cer ceva.

Ne naștem cu stigmatul singurătății scrijelit pe umeri și totuși ne aruncăm năvalnic în viață.

Gândurile în noapte sunt gânduri fără apel.. și da, bine spunea Teodoreanu în Lorelei citându-l pe Shakespeare: Noaptea predispune la exagerari!

Goluri de și (repostată)

(pentru că am șters-o la momentul respectiv fiindcă era în Finala Națională de poezie Licart, am decis să o repostez. )

Trăim cu goluri în suflet
Trăim cu viata toata intr un suflu
Eu n am trăit cum se trăiește
Eu m am trăit pe mine…
Și asta uneori mai doare…

Alteori trăim în livada cu vișini a lui Cehov
Înzăpeziți în vise și dorințe goale


Iar uneori umblăm prin burta unui pește
Precum un Iona mai modern

Strigăm diverse
și cumpărăm
Un șir de realităti sinistre
Eu m am trăit pe mine
Și asta mai mă doare uneori

Dar mă adun din cenușă
Și ma strâng în brațe în liftul gol
Adesea când am timp să urc 10 etaje inutil
În timp ce cobor îmi verific creditul
Și chitanțele de ieri



Bizar

Oana Pellea- Jurnal

″Mă gândesc că Hollywoodul, mașina de făcut vise, a scris de fapt istoria omenirii.″

″ Mă doare România. Doare agresivitatea, răutatea, îmbâcseala, lipsa de educație, subcultura, mârlănia, mitocănia, suficiența.″

Oana Pellea-actorul care ne face să râdem și să plângem la fel de năvalnic este defapt femeia ce poartă scrijelit pe inimă stigmatul unei singurătăți care a învățat-o să se refugieze în Dumnezeu dar nu în ea. Fuge de cadrul social cu aceeași forță cu care unii se aruncă creduli și plini de naivitatea tâmpă a celebrității. Într- lume zgomotoasă ea caută în amintiri și ne dă și nouă stropi din mireasma unei copilării pe care nimeni nu a reușit să i-o șteargă din suflet.

Jurnalul ei este jurnalul nostru… al fiecăruia dintre noi care a simțit măcar o dată ca deși lumea se prăbușește liniștea individuală e cel mai prețios lucru. Întoarcerea ei în timp e defapt o întoarcere a noastră a tuturor. Când își vede părinții și bunicii prin Băileștul natal, pe ulița copilăriei, ne vedem și noi, în același timp, trecutul prin pânza vremurilor.

Trăiește într-o țară pe care nu o mai înțelege și care o doare.

Am selectat mai jos câteva fraze ce mi s-au părut atât de pline de franchețe, atât de dureroase… zgmotos de dureroase.

″Nu pot trăi fără Dumnezeu.″

″Cam asta e problema, cam cât poți rezista în această profesiune divina(actoria), însă care, îmi spunea tata: e frumoasă ca o femeie, dar să știi că-i curvă.″

″Urăsc siliconul și epoca lui. O epocă în care pe primul loc e forma. Ce pierdere de repere și adevăr. Ce deviere de la drumul bun și, în ultimă instanță, ce pierdere de timp.″

″Și toată, dar absolut toată, bucuria adevărtată a venit numai și numai de la ai mei.″

″Mi-e rușine până și de ecranul calculatorului cât sunt de cârpă.″

″ nu timpul trece, noi trecem prin el.″

″ Odată, la teatru, am auzit prin țeava de la calorifer cum eram desființată. Cabina mea era sus, iar jos erau colegele mele și chiar prietenele mele. Eram pe scaun la masa de machiaj, singură în cabină. Dintr- o dată, mi-am dat seama că caloriferul mă înjura ștrașnic. M-am apropiat de calorifer care era foarte supărat pe mine, și mi-am dat seama că de pe țeavă venea sunetul. Liniștită, am coborât scările și le-am rugat pe fetele din cabina de jos să aleagă: ori să vorbească despre altceva, ori să cheme pe cineva să repare caloriferul că se aude tot în cabina mea.″

″ Sentiment, secundă de secundă, că nu las nimic în urma mea… că ce se va întâmpla cu mobilele, cu pozele de familie, cu … istoria familiei mele… Sunt lucruri și amintiri care nu au înțeles decât pentru mine…(…) Singură.″

Ioana Pârvulescu, prefațând această carte, ne spune că e un jurnal care face bine… da, doar că doare așa de tare…

Sper din toată inima să îl citiți și voi căci veți descoperi nu o actriță ci un om singur, obosit, trist și atât, atât, de neîmpăcat cu lumea în care trăiește.

″M-aș lăsa de fumat, dar nu fiindcă e nesănătos ci pentru că îmi afum îngerul.″

Oana Pellea a jucat în engleză, franceză, italiană, în 24 de țări, alături de nume mari din teatrul și filmul internațional, a luat nenumărate premii… dar aici la noi… adesea uităm că fiica lui Amza Pellea, actrița genială, omul cu suflet de copil, omul care se joacă, omul care ne învață încă drumul spre noi mai există. Păcat!

să curgă petrolul și banii publici!

Trăim într-o țară în care fiecare își face dreptate cum consideră fiindcă nu avem încă un sistem juridic demn să facă asta în locul nostru, trăim într-o țară în care a-ți îndrepta privirile spre autorități e o glumă proastă și totuși Realitatea Tv propune un îndemn la respect. Spotul îl găsiți aici.http://www.realitatea.net/respect.

Dar oare cine dintre politicienii noștri poate să ne ofere asta când miza este una care nu ne implică pe noi? Mă întreb dacă ei cunosc o altă Românie decât cea electorală.

Oricum circul e gratis la tv. Dacă mai aveți bani de popcorn și semințe atunci nu mai aruncați banii pe ficțiunea din cinematografe, la tv e mai mult de atât- România politică murdărită de niște oameni care ne aruncă în față parcursul lor în viață: Nu prea mi-a plăcut școala dar am ajuns doar primarul Constanței!, sau primarul care este.

Toți vor să salveze România-România lor!

Toată lumea vrea la Cotroceni... și doar PD-L -ul la guvernare. Acum, fie vorba între noi,.. de ce ar fi vrut vreun partid să conducă pe timp de criză și în plină campanie electorală pentru prezidențiale?

Să curgă petrolul și campaniile electorale!

Jurnalismul nostru

Presa noastră scrisă e mai degrabă o poză agățată pe hârtie. Dacă luăm la întâmplare un ziar sau o revistă românească nu am avea nicio surpriză să descoperim în mai mult de 80 la sută dintre ele niște poze care ocupă mai bine de 50 la sută din spațiul de pe o pagină și câteva cuvinte înșiruite prost care nu exprimă prea multe.
Cineva îmi spunea că publicului asta-i place dar eu chiar mai cred că publicul poate fi educat.

Ceea ce pe mine mă frustrează este tocmai faptul că orice text de dimensiuni mai mari de trei paragrafe este citit superficial. Am senzația că în astfel de cazuri publicul acționează precum acei elevi mai puțin pregătiți care citesc doar începutul și sfârșitul lecției și reușesc să scoată un șase.

Pictorul

Pictorul(Tablou de dragoste)
Revista Tango, noiembrie 2008

(Am regăsit prin calculator un text pe care l-am publicat în Tango-ul de noiembrie din 2008, e o poveste tare frumoasă de dragoste. Sper să vă țină de cald zilele astea).

Cred cu tărie în oamenii care te învaţă drumul înapoi spre tine, în oamenii care te dezbracă mai întâi de gânduri luxate, de amintiri şi iubiri ratate, de dureri banale care îţi ţin sufletul închis în colivia mică si bolnavă a neputinţei.

Era, deci, octombrie şi vântul vâjâia la fel de tare ca şi gândurile mele închise în plăcerea nicotinei. Mă gândeam cu frustrare la Tania care plecase din capitală pentru un domn ceva mai învârstă tocmai acolo unde se agaţă harta în cui, îşi lăsase ditamai jobul la o companie straina ca să crească cu el fluturii iubirii. Mă gândeam cât de străină sunt eu de toată generozitatea asta, mereu priveam ambalajul frumos al oamenilor cu bani şi aveam senzaţia că acolo undeva departe e pus bine un domn chipeş, cu ceva bani în cont care, desigur,mă va iubi enorm şi …bla bla bla…câte altele. Mă gândeam şi cât de lefteră sunt şi că pachetul de ţigări se va termina, şi că dependenţa de nicotină mă va strânge molcom de gât până am să- mi pierd firea şi am să-i scriu mamei cu naivitate să- mi trimită nişte bani. Dar am trecut pe lângă un soi de magazinaş în care un pictor trecut de 40 de ani îşi vindea tablourile cu preţuri de nimic dar care avea nevoie de o tânără care să fie contactul cu clienţii atunci când planşa îl cerea prezent permanent lângă ea, sufocându-l cu căldură şi generozitatea primei culori născute.

M-a angajat!

Vânzările mergeau atât de slab încât aveam senzaţia că nici dacă oamenii ar fi înzăpeziţi până la brâu pe străzi n - ar conteni să nu intre şi să cumpere totuşi ceva.

Intr - o dimineaţă m-a surprins contemplând un tablou mai vechi:Make-up mirror!, întruchipând un gândăcel urcându-se pe o oglindă ce arăta chipul unei tinere proaspăt machiate, strident ce-i drept, dar cu nonşalanţă şi nepăsare în privire.

-Ce frumos! am şoptit aproape mută. Dar e atât de scump, nu l-aş putea cumpăra nici după 7 luni de salariu.

-Dacă îţi place aşa de tare, poţi să îl iei tu. Gratis. Mie nu imi mai place, îmi zise..pictorul, al cărui nume nu l-am aflat niciodată pentru că toate lucrările şi însăşi expoziţia era semnată TST.
-Nu îţi place dar are un preţ inimaginabil, e mai scump decât jumătate din maşina primarului.
Râse încurcat.
-Nu îmi MAI place.Mi-a plăcut odată. Eu mă plictisesc foarte repede. E al tău.
Şi îmi întoarse spatele cu o îngâmfare care m-ar fi făcut deobicei să nu mai iau niciun tablou, dar îmi plăcea atât de tare…
L-am aşezat în hol, lângă tabloul cu pozele încă de la grădiniţă..până acum la 22 de ani..

În fiecare dimineaţă, timp de 7 zile, când mă trezea ceasornicul meu mov, alergam spre litrul de cafea..dar îmi făceam totuşi timp să ma opresc în faţă tabloului pentru a-mi zâmbi fata din oglindă şi pentru a ma simţi eu mai bine.Dacă aş fi avut o icoană fix în acealaşi loc al casei sunt convinsă că nu m-aş fi oprit nicio clipă în faţa ei.

Următoarea săptămână am găsit un tablou absurd..două tinere îmbrăcate în galben privind tabloul pe care îl aveam acasă, semnat TST.
-Poţi să-l iei dacă îţi place!
-Nu crezi că ar fi mai uşor dacă m-ai invita la o cafea?
-De ce? Nu mă dau la tine! Nici măcar nu îmi placi!Ti-am zis doar că poţi să îl iei dacă îţi place!
Aveam lacrimi în ochi, n-am nimerit să ies afară, să îmi aprind o ţigară, să îmi privesc chipul în geamul de la intrare şi să îmi mustr partea umană din mine care gândise pentru o secundă că pictorul ar putea avea oarece simpatie pentru mine.

Dar timpul ne rezolvă angoasele şi temerile, aşa că poate şi-a făcut puţin curaj, poate am avut curaj să- l privesc în ochi şi … a apărut relaţia. Dacă ar fi ştiut mama că mă trezesc în pat cu şeful,cu un om cu cel putin 18 ani mai bătrân ca mine mi-ar fi suspendat banii pentru urmatoarele 1000 de luni.
Numai că n -a avut timp nici să afle la fel cu nici eu n - am aflat ce s - a întâmplat în dimineaţa aia când mi-a spus că ar fi mult mai bine dacă ne - am despărţim, că el o să închidă magazinul, căci vedeam bine, abia îşi plătea chiria şi abia cumpăra hrana zilnică. L-am sufocat cu întrebări şi reproşuri, l-am făcut laş, l-am acuzat că m-a minţit, că m-a amăgit, că eram prea tânără şi naivă dar sub nicio forma nu trebuia să gândească ca eu nu l aş iubi în continuare. Când m-am calmat mi-a zis cu o pasivitate care încă îmi izbeşte sufletul şi strâng ochii cu o furie nebună,sfaşietoare parcă pentru a şterge amintirea.

-Ascultă, tu chiar ai…ai aşa senzaţia,şi gesticula teatral cu bricheta,că în zilele noastre mai există Făt- Frumos cu un cal alb şi cu sărutări furate şi cu prinţese. Ei bine, domnisoară, ţin să te anunţ că în lumea asta din care întâmplător faci parte totul e al dracului de nedrept. Iar iubirea .. îşi face şi ea loc pe unde poate printre graniţa dintre absurd,istorie şi neputinţă. Noi doi ne- am simţit bine,ţi-am pictat, te-am pictat, te - am avut, mi-ai dat sclipire, te- am amăgit, ne- am amăgit, ne -am vindecat dar când nu mai ai ce vindeca iubirea nu mai există. Acum tu desigur, scuză-mă puţin , se ridică se duse la baie, se auzi apa trasă şi apoi tusea lui seacă, se aşeză la loc îşi aprinse o ţigară şi îmi trânti fumul în faţă,o să crezi că sunt un nenorocit care a profitat de sentimentele tale şi care te -a avut şi acum te lasă. O să începi să plângi, să ameninţi, să povesteşti tuturor amicelor tale ce nenorocit ai întâlnit, asta o să te întărească, desigur, şi peste ani o să ai un copil,poate 2 sau 3 şi n- ai să-i duci la nicio expoziţie de pictură, ba chiar o să le iroseti talentul daca or să aibă numai pentru că eşti frustrată şi poate crezi că ai fost tradată. Am dreptate? Stai nu răspunde aşa repede. Sincer să fiu îmi e frică de momentul când ai să izbucneşti în lacrimi, să urli şi să trânteşti. Iartă- mă dacă am dreptate sau dacă jignesc dar vezi tu eu am spus lucruri adevărate.Și până la urmă nici nu- mi pasă ce crezi, dă- mi scrumiera, te rog!

I-am întins -o cu eleganţă şi fără pic de furie, de teamă ori de început de plâns. Nu l -a şocat deloc.

-Bine, i-am răspuns şi m - am ridicat. Mi - am adunat hainele cu precizia unui ceasornicar, am lăsat cheile pe noptieră şi întinzâdu - mă spre el i-am spus:

-Să ai o zi buna!

-Asemenea!

Si am plecat.

M -am surprins în stradă, între maşini şi oameni furioşi, printre frâne macabre nescoţând nicio lacrimă, neavând niciun gând ci doar o stare de om bolnav care îşi târăşte paşii spre nicăieri aşteptând verdictul medicului.
Peste o lună a plecat la o clinică în Viena, era bolnav de cancer…Nu s-a mai intors de atunci sau cel puţin nimeni nu a mai ştiu să- mi spună de soarta lui…”Poate a murit!” mi-a spus sora lui foarte calmă si plictisită de întrebarile mele.

Eu aş vrea să cred că s-a îndrăgostit de vreo altă ea, care să- l iubească cel puţin atât cât am facut -o eu şi mai sper ca uneori când îşi pregateşte cafeau cu lapte să- şi amintească mirosul meu, halatul meu negru, mulat, sărutările mele , tentativele mele de a cânta câte un rock ragusit…sper să mă revadă în chipul lui şi să…să nu mă uite, să mă iubească..pentru că iubirile nu mor ci pur şi simplu iau forme diferite…la fel ca şi trupul nostru, la fel ca şi ridurile noastre…sufletul în schimb n -are nevoie nici de machiaj, nici de haine…el e acolo şi simte până la infinit.

haos

Am obosit.

Parere generala.

Ma doare sa deschid mailul si sa primesc mesaje de la un viitor ce a devenit trecut!

Mi-am călcat un rând de cămășuțe negre identince fiindcă nu știu, încă, în care îmi stă cel mai bine și aș vrea tare mult să arăt bine la întâlnirea cu mine.

La radio aceeași muzică veche, aceleași voci specifice trec pe lângă mine fără să mă poată capta.

Mă închid în mine, trag fermoarul și aștept…. Se face frig iar eu am început să picur a ploaie. O lumina se vede slab … deschid puțin fermoarul… nu văd nimic, e beznă.
Știam că trebuie să vină la întâlnirea asta… vântul aduce o hârtiuță mototolită. O deschid și citesc:

E prea devreme!


Am obosit!

fericirea din buzunare

Noi ne naștem cu fericirea în buzunare
Dar o vărsăm pe josul firii
O aruncăm pe străzi pierdute…
ș-apoi o desenăm în figurile geometrice de la școală.

Duminicile noastre

E vreme de duminică
O simt în aburul norilor încinși
E vreme de cafea
și de dormit pe pervaz
și din toate astea
singurul meu lux
e să privesc cum se scurge timpul
pe stradă, încetișor, în jos.

Sursa foto: http://google.com/

revelație

Nu mai vorbim despre inimă ci despre mașini și bani. Spunem: mașina mea și nu mașina. Am uitat să scriem pe hârtie, nu mai avem creioane prin casă și ne mirăm de ce suntem din ce în ce mai triști și mai singuri.

Nu mai avem dimineți cu ciocoladă caldă în căni colorate, pe balcon, dimineți cu păr răvășit, cu pijamale. Avem doar mobile care ne trezesc cu douăzeci de minute înainte să ne chemăm taxiul sau să ne pornim mașina.

Alergăm grăbiți spre nicăieri… dar ce lăsăm în urmă?

Judecăm hainele și cardurile… dar omul… ființa aia cu două mâini și două picioare, cu ochi mari și frumoși… cu gene… omul… pe el nu-l mai vedem?

Spunea Cioran cândva: ″s-a adunat în noi singurătatea speciei″ și e din ce în ce mai adevărat! Suntem o mare de mașini din care nu se mai vede omul!

Abstract

Noi nu trăim mai mult de trei-patru zile
aici
sub asfalt
În timp ce soarele se lungește cu poftă spre un apus de neuitat
Noi nu trăim mult dar zilele-s bune…
Din mâini curge leneș un sânge bolnav…
mi-e dor de trecut… și lui îi e …
bine!

Din mare răsună
în cupe de dor
felia de viață a
lunii..și mor
cu mâna sub cap
și cu sufletul prins
sub o placă pe care am scris:
AM ÎNCHIS!

sursa foto: http://flickr.com/