de 50 de ani pentru eternitate

Fix de Valentine′s Day se împlinesc 50 de ani de când bunicii mei s-au căsătorit.

E 14 februarie 1960 în poze, e iarnă, e omăt, e atâta spiritualitate…. Acum mai e doar bunica, bunicul ne privești din ceruri… Aș fi vrut așa de tare să fie aici, să le spun ″La mulți ani!″. Știu că el ar fi plâns iar ea ar fi spus: ″e o zi ca oricare alta″.

Au fost căsătoriți 49 de ani pe Pământ dar vor fi legați pentru eternitate și vor rămâne pentru mine cel mai viu, cel mai grăitor, cel mai coerent model de iubire, devotament și demnitate. Nu cred în Valentine s Day dar datorită lor cred în iubirile pe viață, în respectul dintre oameni și mai cred că poți să trăiești cu demnitate. Au trăit împreună trădări, sărăcie, durere, boală… dar nu au încetat să aibă în priviri aceea sclipire limpede și clară pe care o au toți oamenii care trăiesc curat.

Au construit o lume care face bine, care îmi face bine. La multe eternități, dragii mei!

sursa foto: aici

ne-am mutat viata pe net

Ce tâmpenie că ne-am mutat viața pe net. Am ajuns să le scriu mailuri unor oameni cu care aș putea vorbi față-n față, îmi scriu mailuri oameni care ar putea să mă sune pur și simplu. Cică suntem foarte ocupați. Ce prostie!

Mi-ar plăcea să mai primesc scrisori prin poștă… hârtia, scrisul, plicul, timbrul.. au fost înlocuite de sunetul hilar al alertei de la mail.. Păcat!

Ș-apoi... chiar suntem așa de ocupați?

sursa foto: flikr

cărțile-ferestre în ziduri

Era o vreme când ne construiam propriile filosofii despre viață, propriile modele, propriile valori din cărți…
Circulă un filmuleț tâmpit pe net despre o tânără care a incurcat un fast-food cu o bibliotecă…cam așa am ajuns. Oamenii se uită la tv, la emisiunile alea despre care nu s-a înțeles încă faptul că-s doar niște produse de foarte proastă calitate și cu toții își iau de acolo modelele.

Îmi place tare mult melodia lui Chilian-Un arici pe-un câmp de maci (pentru a o asculta - click ) cu versul inegalabil: cărțile-ferestre-n ziduri.- e bine de ținut minte. Dar câți înțeleg în mod real?

Dar pentru aceia dintre noi care mai văd zidurile, pentru aceia care văd ferestrele, pentru aceia care și-au construit ferestrele... mai e o șansă… știu că mai e.
Avem nevoie de ferestrele astea..pentru a nu mai fi ignoranți, pentru a nu mai fi mediocri și murdari… pentru a nu ma fi persuadați de toți aceia care… sunt plătiți pentru a ne povesti toate inepțiile din lume.

gheața de pe cer

stele s-au murdărit de lacrimile reci
și parcă cerul tot e-nzăpezit
de un noian de vise
ce nu s-au mai îndeplinit

aștept să curgă vinul
de prin paharele murdare
și încep să urc din nou spre mine
e-o cameră pe undeva
în care am pus toate amintirile
de gheață

și parcă luna își lasă dungile
pe-o pârtie murdară

poza

e exact ca-n cântecele lui Puya

Despre jurnalism.. cu drag ș-amar…

E exact ca-n cântecele lui Puya (Change) - susținem că nu ne uităm la tv la scandaluri, că nu ne hrănim cu toate inepțiile care apar prin tabloide…dar defapt tirajele și audiențele tv spun altceva.

Problema e că generalizăm… problema e că nu facem eforturi să protestăm. Și e atât de simplu.. știți chestia aia, de regulă neagră și cu butoane, care se numește telecomandă… ea ne dă puterea de a schimba lucrurile… și nici nu ne obligă cineva să cumpărăm ziarele de 0,50 bani. Mă gândesc că Dumnezeu ne-a dat șansa de a avea rațiune… și cu toate astea… ne lăsăm hrăniți de opiniile unei minorități, când noi suntem majoritatea. Dar e o problemă a așa-zisei noastre democrații- că suntem o majoritate condusă de o minoritate.

Sunt studentă la jurnalism (și la management dar nu cred că ar conta în contextul dat dar mă ajută să am o viziune mai analitică) și cel mai adesea oamenii mă întreabă: și ce învățați voi acolo? Voi n-aveți pic de conștiință când faceți praf o persoană prin ziare și pe la tv? Știi care-i treaba cu jurnalismul? – că tre să pupi în fund pe toată lumea. Mă apăr de fiecare dată spunând că nu sunt așa, că nu e firesc să fim așa, că de ce am generaliza, că n-am să scriu niciodată la comandă, că nu pot să scriu dacă nu cred cu adevărat în ceva… dar toți îmi zâmbesc cu acel rânjet cretin care parcă-mi spune: mda, ce să zici și tu acum.

Și da, sunt de acord că ar trebui ca așa-numiții noștri jurnaliști să observe încotro merge jurnalismul acesta în care potrivim realitatea cu degetul precum în bancul cu cei doi polițiști care au găsit un cetățean turmentat (cred) pe strada Edgar Quinet și neștiind să scrie numele străzii i-au dat un brânci pe Str. Academiei și au modificat realitatea.

Ș-ar mai exista o problemă... prezentatorii acelor emisiuni ce poarta egida pamflet ori revista presei.. nu sunt jurnaliști.

Nici nu știu care-i rostul postării ăsteia având în vedere că nimeni nu mai crede în nimic…
poza de aici

cărți de bine sau citate din oana pellea

Îmi cumpăr cărți, cărți care fac bine atunci când te simți încurcat prin zilele negre și lungi. Când nu mai găsesc drumul, când nu mai știu care-s lucrurile care ard citesc pasaje din Paler, Cioran, Marquez, Puric și mai nou Oana Pellea. Știu că v-am mai scris fragmente din Jurnalul ei dar… e o carte care vindecă… care te împinge la meditație.

De ce aproape întotdeauna când ne fotografiem zâmbim? Aproape întotdeauna arătăm că suntem fericiți. Poate că în subconștient vrem ca imaginea noastră să rămână așa, a unor oameni fericiți.

Replică la tv: dacă există un decor, există și un regizor. Deci Dumnezeu există.

Mi-e foarte greu să trăiesc în timpul acesta pe care nu eu l-am ales, cu oamenii ăștia pe care nu eu i-am ales și în lumea asta pe care nu eu am ales-o.

Din păcate trebuie să ne luăm cu noi peste tot. Ce odihnitor ar fi să ne mai despărțim din când în când de noi.

Amintirile astea sunt ca niște animale speriate… Le e frică să iasă la lumină…. Stau acolo, în beznă, și se hrănesc din mine.

poza de pe deviant

pe clape de pian

m-am născut pe clape albe de pian murdar

în timp ce mama cânta un addagio de dor nebun

de-atunci mă ascult în fiecare răsuflare

ce suflă fum gros... fum de tutun

mă preling precum secundele printre rămășițele de lut

și mă desfac în minunate petale

doar noapte mai curge

prin mâinile mele

pline de sânge

și rouă

lumina de la lumânarea vechea s-a întors spre mine

privindu-mi ochii

i-am spus și ei:

m-am născut pe clape albe de pian murdar

în timp ce mama cânta un addagio de dor nebun

pozele de pe deviant aici

luna

Luna se desface în fâșii de mătase
ce se scurg pe farfurii de sticlă
și cască suav către noi
zâmbind către soarele cald

un pictor adulmecă roua
și-aruncă bucăți de pâine
primului porumbel
ce se lasă din zbor agale

iar alții ca mine
își întorc inima pe câte-o parte
o șlefuiesc
și-i dau miros de tămâie

din șemineu
curge
fumul
unei ierni

altei ierni….

poza de aici

asumare cu miros de resemnare

E oare un act de curaj să te oprești la sfertul drumului și să admiți că limitele tale au fost mai aproape decât te-ai fi așteptat?

Cred că în asumare, la fel de bine ca și în resemnare, se găsește doar comoditatea din actele noastre. Dar azi prefer să fiu comodă și să accept că m-am învins singură.....

sursa foto:aici

abstract(repostată)

O să mă iertați probabil fiindcă n-am prea mai fost coerentă în postări în ultima vreme..daar m-au furat două sesiuni ..două prime sesiuni din viața mea de studentă.
Vă ofer cu drag o poezie mai veche.

Noi nu trăim mai mult de trei-patru zile
aici
sub asfalt
În timp ce soarele se lungește cu poftă spre un apus de neuitat
Noi nu trăim mult dar zilele-s bune…
Din mâini curge leneș un sânge bolnav…
mi-e dor de trecut… și lui îi e …
bine!

Din mare răsună
în cupe de dor
felia de viață a
lunii..și mor
cu mâna sub cap
și cu sufletul prins
sub o placă pe care stă scris:
AM ÎNCHIS!

nu evenimentul, ci cunoasterea lui

Ce s-ar întâmpla cu Iisus dacă ar reveni pe Pământ, în zilele noastre? , se întreba Robert Escapit în 1970 în Le Monde. Din păcate chiar dacă acum, peste mii de ani, societatea per ansamblu s-a schimbat, soarta Lui ar fi aceeași, însă diferențele sunt date nu de eveniment ci de felul în care ar fi cunoscut de oameni.
Astăzi, întreaga omenire ar afla la micul dejun, că un tânăr contestatar a fost executat de forțele de ocupație, la cererea autorităților locale-și l-ar uita în acelați timp.

Acum, după 40 de ani răspunsul ar fi același....