De septembrie

E septembrie, târziu.
Număr minutele.
E un lux având în vedere toată agitația nebună din ultimele, hai să spunem, 6luni. E un lux pentru că aveam senzația că nu mai e timp și nu mai e nici spațiu. Acum, într-o zi oarecare, căreia i-am putea spune vineri sau poate că luni… înțeleg că lumea asta se învârte după un orar, care pare ″coerent″.
Eu cred că, defapt, fiecare are propriul său timp și spațiu… o fi fost vară la început de august, vară coaptă, dar eu m-am simțit ca și când ar fi fost iarnă. M-am simțit singură, pustiită… trădată. Au fost zile în care m-am simțit ca și când aș fi bântuit prin magazine pline cu decorațiuni de Crăciun… și mi le-aș fi imaginat în pomul meu inexistent.
Dar acum e septembrie… acum e toamnă și mă simt ca și când ar fi toamnă. Și e! Și mă bucur… și știu că și voi vă bucurați!
N-am scris până acum despre asta fiindcă m-am bucurat(egoist) de primele-i 10-12 zile…

O toamnă liniștită să aveți!

locuri

Sunt locuri pe care le urâm cu disperare dar pe care le și adorăm până la nebunie.

Apa

Număr bulele din apa minerală
și nu găsesc cum ele se-ntâlnesc pe buza mea
și știți și voi că nu-i ușor să numeri apa


dar apa asta-i în pahar de 10 zile
de-atunci eu stau și o privesc
și încă mai face bule

le număr
și rup un fir de păr…
se-mpuținează zilnic…
la fel ca părul meu
la fel ca visele mele


dar, știți ce m-am gândit?
Ce-ar fi să vărs eu apa?

Sursa foto: http://images.google.ro/

Care EU?

Pretindem că noi ne cunoaștem cel mai bine, asta poate și fiindcă trăim cu noi de când ne-am născut. Însă cum se explică acele constatări pline de uimire: N-aș fi crezut că sunt în stare de asta! Mă gândesc că ne știm pe noi cei din trecut, ne cunoaștem toate gesturile, toate mișcările, fiecare tăcere ori durere dar nu avem habar despre noi cei din viitor, despre limitele noastre, despre compromisurile pe care suntem capabili să le facem, despre toate visele pe care le părăsim...

astă-vară

Astă-vară îmi făceam planuri
Pentru o altă vară
Iar acum am înțeles că nu mai am o altă vară
Că orice anotimp a devenit doar unul
Si nu mai exista și altul.

Astă-vară mă furișam în mintea ta
și îți scriam pe valuri
că marea-i o târfă
ce ne iubește pe toți
și pe niciunul
și-apoi ne lasă înecați pe mal
să-i privim răsăritul

și tot acum o vară
visam că
într-o zi
o să fug departe
dar azi nu mai e loc pentru departe
căci lumea toată e la fel
iar eu…eu
doar eu nu mai sunt la fel.

La iarnă o să-mi pun căciulă
și fular
și-o să mă plimb pe străzi uitate
și-am să visez la lumea-n care
n-a nins vreodat′
la iarnă o să cumpăr globulețe gri
și poate o să le păstrez pentru vara care vine…
dacă vreodată o să mai fie iarnă
și vară.


nu, nu, nu,
nu e nici toamnă
nu e nici primăvară
au fugit cu toatele
din cuibul berzei de pe deal.


Acum o vară
Eu m-am visat!
Acum o vară
Am sperat….

Catastrofe culinare

Am primit un soi de leapșa de la Cora ( nu-mi prea plac mie dar de data asta am să onorez). Se cere una bucată catastrofă culinară.

Sunt fericită să pot spune că n-am dat foc la bucătărie, n-am ars mâncarea și n-am înșirat frișca pe pereți pentru că sunt genul de persoană care nu se apucă să facă lucruri pe care nu e în stare să le ducă la bun sfârșit.
Doar... am mai pus din când în când sare în loc de zahăr … și am încercat să fac spuma aia de căpșuni despre care vorbește și Cora pe blogul ei și am sfârșit prin a o arunca pe toată în wc. Am stricat pe atunci mai mult de un 1kg din frumoasele fructe și am încurcat gălbenușurile cu albușurile. În rest am fost cuminte în bucătărie...

Voi?

Vârsta: 19

M-am născut într-o duminică-noaptea de 26 august într-un spital bucureștean. Tata vroia băiat iar mama fată, se pare că Dumnezeu a simpatizat mai mult cu mama, deși primul meu cuvânt a fost″ tata″. Am copilărit de la doi ani la nouă ani la țară, într-un sat din Gorj, unde, departe de liniștea și zgomotul orașului, am reușit să-mi creez propriul sistem de valori, o fire critică și visătoare. Moralitatea, ambiția, perseverența, performanța sunt singurele urme după care mă ghidez.
Am ajuns apoi prin ′99 în București și am ajuns să-l iubesc mai tare decât pe sătucul copilăriei mele, însă mă întorc în fiecare vară acasă(căci așa numesc locul unde găsesc, cu capul culcat pe brațul bunicului, liniștea).

Am crescut frumos sau așa-mi place să cred dacă mă gândesc că am crescut mai mult singură. Am ales mereu calea ce nu urma să-mi trimită săgeți cu regrete, nu m-am complăcut niciodată, am dezvoltat întotdeauna spiritul meu justițiar chiar dacă nu se potrivea lumii acesteia.

Nu-mi aduc laude ci doar încerc să înțeleg de ce azi mă aflu în fața unei intersecții și nu știu încotro să mă îndrept, de ce azi, eu care am fost așa de independentă, ceilalți aleg pentru mine? Încerc să înțeleg cât de multe s-au schimbat. A fost un an greu care a lăsat urme… a fost un an greu în toate domeniile… însă nu am reușit să ies cu fruntea sus în partea personală( dar sunt împăcată cu mine).

Am învățat în anul acesta că dacă ai vrea să-i spui cuiva ceva(un simplu ″Te iubesc!″, un ″Îți mulțumesc!″ e bine să o spui atunci, s-ar putea să nu mai ai ocazia niciodată.

Am înțeles că oamenii vin și pleacă din viețile noastre precum trenurile în gară. Cine poate pretinde ca într-o zi să ne amintim nume sau fețe și cine poate să zugrăvească felul în care simțim despărțirile. Ne întâlnim mai apoi pe străzi și avem senzația că ne știm… și defapt ne cunoaștem prea bine… nimic nu se leagă mai bine decât privirile și amintirile.

Am învățat că nu există prieteni ci doar oameni cu care te înțelegi extrem de bine, oameni care-ți sunt aproape și care au acelașii sistem de valori ca și tine.
Nu există eșec- există doar incapacitatea noastră.

Uneori îmi scriu scrisori lungi, pe laptop și apoi le șterg… când eram mică le ardeam….

Am înțeles că uneori suntem goi, suntem în paragină, suntem pustiiți dar nimeni nu ne dă dreptul să rămânem așa mereu…

Am învățat că există oameni care cred că pot lua ei decizii în numele nostru și că au drept de viață și de moarte asupra noastră… dar va exista întotdeauna o modalitate de a scăpa de sub autoritatea lor.

Mi s-a demonstrat că sufletul alege mai bine decât mintea și că tot el e responsabil și cu iubirile nebune…

Nu sunt bine acum…. dar sunt OK, doar puțin dezamăgită.

Nu uit să vă mulțumesc vouă celor care mă citiți și care exprimați opiniile. Mă bucur să ne citim și recitim.

Iubesc oamenii, așa răi, ipocriți, visători, pupincuriști cum suntem. Iubesc omul pentru că fără el m-aș simți și mai singură decât mă simt.

Huh, îmbătrânesc… deja 19….

A crede

Sunt puțini oamenii aceia care cred în tine și-n ceea ce poți face. Majoritatea se mulțumesc să constituie argumente și să înșiruie motive.

Eu fac parte din categoria puținilor oameni care cred în valoarea celorlalți dar paradoxal sunt și în clubul celor în care nu se crede. Însă nu m-am tatonat niciodată de asta, am încercat întotdeauna să mă autodepășesc și să-i impulsionez și pe alții să-și realizeze visele, pentru că viața m-a învățat că atunci când nimeni nu mai crede în tine, trebuie să fii tu cel care încă mai crede și s-ar putea să reușești mai multe.

Un alt fel de dependență

Dacă auzind cuvântul dependență ne gândim doar la droguri, alcool și țigări iată că în America se deschide primul centru de reabilitare pentru dependenții de internet. Centru se va întinde pe cinci hectare iar un tratament de șase săptămâni poate costa 14.500 de dolari.

Ideea nu este nouă, acum câțiva ani centre asemănătoare au apărut în Belgia, Olanda, Franța.

″Specialiştii spun că primele semne ale dependenţei apar atunci când staţi, non stop, mai mult de 15 ore pe internet. În timp, efectele sunt devastatoare: bolnavii devin supraponderali, pentru că nu mai fac mişcare şi dezvoltă diverse tulburări de personalitate cum ar fi sociopatia. Tratamentul este peste tot în lume cam acelaşi: reobişnuirea cu un stil de viaţă sănătos, sport în aer liber şi somn suficient. ″

Sursa: Realitatea.net

Sursa foto: http://flickr.com/

Perna

Perna mea miroase a vis
Iar visul e doar somn
Căci eu
m-am hotărât că nu mai vreau să mai visez
atâta vreme cât nu-i realitate.

Perna mea miroase a noapte
și-a luna albă, plină de lumină,
perna mea
e locul pe care
îl pot mototoli mereu
locul pe care am vărsat cafea
și gem
pe care am turnat eu cola
și ea n-a ripostat!


uneori credeam că stai și tu pe perna mea
și că mă mângâi
și că m-alini


iar alteori visam să-avem o pernă mare….

Sursa foto: http://www.images.google.ro/

În țara lui Gheorghe

Nu știu alții cum sunt dar eu când mă uit la dezbateri politice simt o nevoie acută de Gheorghe, de Andrei Gheorghe, de curajul, tupeul, nesimțirea(dacă vreți) a unui om care avea tăria să spună lucrurilor pe nume. Niște alcool , mai mult decât e recomadat, l-a dat afară de la Realitatea, poate că așa a fost mai comod pentru trust(cred eu) fiindcă Andrei Gheorghe era cumva ultima pată de curaj, de obiectivitate care rămăsese la Realitatea(așa cum apăruse ea pe piață- vehementă, obiectivă)… Aș vrea să-l mai văd în niște emisiuni cu Voiculescu, Hrebenciuc, Tăriceanu, Orban etc.
Până atunci citiți-l și voi la Cristi pe blog(http://ascrie.org/ ), căci Cristi Lupșa a reușit într un număr Esquire, ediția românească, de excepție să ni-l aducă din nou în case pe Andrei Gheorghe… textul se bazează pe ideea că nu Gheorghe are nevoie de noi ci noi avem nevoie de el și pe delicioasa replică: Trăim în țara lui Badea!și nu mai e loc de Gheorghe.

Concluzia lui Cristi după ce l-a cunoscut pe colericul Gheorghe a fost: De ce să ne‑ajute el? Libertate, frate! Dacă crezi în ea, foloseşte‑o. Gheorghe ăsta – indiferent că e pe sticlă, la consolă sau în casă, în pantaloni scurţi – o foloseşte. D‑asta n‑are nevoie de noi.

Și totuși eu trăiesc în țara lui Gheorghe…nu în cea a lui Badea!