bunicul

Îmi cumpăra înghețată din aceea la cornet cu vanilie și cacao cu un gust pe care nu îl mai regăsesc azi în nicio altă înghețată, mă dădea în leagăne de lemn … îmi dădea toată bucuria pe care i-o poți da unui copil… îmi ascundea portocalele de Crăciun în paltonul lui mare și negru dar eu le găseam mereu… îmi cumpăra pufuleți cu cacao sau cu multă sare…. Mi-a făcut copilăria frumoasă și mi-a lăsat amintirea unei lumi pe care o port scrijelită pe suflet… iar acum, acum… stă pe un pat de spital.. la terapie intensivă, la 200 de km de mine și nu pot decât să-i vorbesc la telefon cu vocea tremurândă… Singurul om care și-ar fi dat viața pentru mine și pentru aș face la fel e pe cale să plece, să-mi lase lumea goală… iar dincolo de asta nu pot să mai văd… singurul om pentru care simt…. Bunicul.

Mi-a spus într-o zi că și-ar dori să devin medic… eu n-am putut să urmez calea asta. Dorința lui era legitimă fiindcă mulți ani i-a petrecut prin spital.. a sfârșit prin a rămâne la pat de mai bine de 12 ani.
N-am înțeles de ce a avut o adorație nebună pentru doctori… poate pentru că ei îl ajutau să trăiască, că îl ajutau să fie mai bine.. acum doctorii spun că de ce se mai chinuie cineva pentru un bătrân, că el oricum pleacă dintre noi la un moment dat. Au uitat de respectul pentru viață. Unii ar spune că dacă le dai bani te tratează mai bine. Corect! Dar oricum îți spun: ″Domne, n-are rost! E bătrân … de ce l-ați mai adus?″
Cândva i-am spus unui doctor care o trata pe bunica: Ca să ai dumneata de unde să mai primești niște bani!″ și a plecat zâmbind ironic.

Aș vrea copilăria înapoi… poate că dacă mi-aș fi știut parcursul vieții… acum aș fi fost studentă la medicină….

îngerul pe ziduri

Pe strada mea cu lacrimi multe
Un felinar se leagănă de stâlpii cenușii
Iar pomii bat năvalnic tropotul final

De la geamul meu se vede clar cum luna
se-aruncă-n marea gri a ceții
Iar norii sunt așa de fantomatici
Precum se văd în poze
imaginile neclare

Aici e limpede că nu mai e nimic real
Că nici naturii nu-i e drag de noi
și totuși înălțăm privirea spre o rugă
ce-o rostim cu patima
că altfel nu am fi creștini.

Ne uităm la Domnul
De parcă ar trebui să-i spunem ceva în fiecare seară
Ne scuzăm duminica pentru că n-avem timp
Să mergem să-i vorbim,
Să-i mai sărutăm o dată aura lui caldă
și nu știu prea bine
dar eu cred că iartă
sau eu sper că ne mai iartă.

Așteptăm apoi să treacă ziua
Lamentându-ne că vine iar lunea
O zi pe care am șterge-o toți din calendar
Doar că înainte să fim noi
A fost ea
și fără ea… noi ne-am fi născut într-o zi mai tristă.

Spunem că n-avem loc
Dar n-avem loc de noi.

Mă dau câteodată din calea mea și văd cât spațiu e
și mă uimesc și eu
că sunt așa de multă

de la geamul meu
se vede un înger cățărat pe ziduri
care-mi șoptește
că deși eu nu vreau să recunosc
mai sper!

timpul și valoarea celor din jur

Săptămâna trecută lansam o secțiune despre oamenii valoroși din România dar care nu sunt cunoscuți în țara asta a noastră.
Astăzi v-aș fi scris despre o tânără româncă ce a câștigat cu echipa ei de dezbateri un titlu internațional și care e foarte cunoscută peste hotare pentru talentul ei oratoric, dar ceva nu mă lasă.

Poate că motivul meu are ca etichetă frustrarea mea când deschid televizorul, messengerul, când citesc ziarele, când ies la suc cu prietenii și văd atâția tineri de 14-16 ani care negociază cu băiatul de la bar bere și alcool și care fumează țigară după țigară. Poate că motivul meu are ca titlu viața mea care îmi cam dă cu virgulă de o vreme. Poate că regretele mele și toate temerile mele m-au închis într-o cutiuță și m-am uitat acolo.

Și mă uit cum lumea mea e pe cale să se prăbușească, mă uit cum se apropie clipa când voi pierde oamenii cei mai dragi din viața mea și poate că vine iarna și mă prind și eu cu greu că se mai duce un an, un an în care am avut atâtea vise spulberate și atâtea ziduri de care m-am lovit și nu m-am ridicat la timp.

M-am hotărât de atâtea ori să îmi fac curat în viața mea și nu am reușit fiindcă nu știu de unde să încep.

Îmi spunea o puștoaică de vreo 15 ani că ea nu are ce alege, că nu are ce face cu timpul ei liber-că nu e nimic disponibil. Eu jur, cu riscul de a părea tocilară și limitată, că dacă aș mai avea 15 ani aș învața câte limbi străine aș putea, aș citi toate cărțile pe care nu le-am citit, aș învăța mai multă matematică și aș citi mai des wikipedia, n-aș mai sta ore întregi aiurea în fața sticlei de cola și nici n-aș mai sta cu ochii lipiți de tv pentru a mă uita la toate mondenitățile abjecte. Dacă aș mai avea 15 ani aș schimba majoritatea alegerilor mele și mai ales aș fi atentă la sufletul meu.

Închei prin a vă spune: Atenție la oamenii valoroși din jurul vostru!
Uită-te la ei, ascultă-i, urmează-le ambiția, eficiența. Lasă-i pe aceia care cred că viața e obligatoriu să se adauge anilor... încearcă să alternezi cele două sintagme magice: adaugă anii vieții și viață anilor!
Încearcă să faci lucrurile bine, încearcă să alegi corect și coerent!
Ascultă-te pe tine și fi atent la sufletul tău!

Atenție la oamenii valoroși de lângă tine!

seasons(repostată)

(am găsit pe blog o postare veche, de vreo 2 ani aproape... sper să vă placă!)

era decembrie si urme de frunze de nea pe buzele ti

era noiembrie si ganduri nebune de ploaie

era octombrie si s-a nascut cineva undeva in Africa

era septembrie si pescarusii isi scutura neaua verii pe mana ta bronzata amintindu-ti de vantul din Vama

era august si cuptor si te-ai reindragostit de tine

era iulie si dormea o albina pe urechea ta stanga

era iunie...si zbura gandu ti la vacanta aia mare din copilarie

era mai...si miros de tei

era aprilie si Pastele inca nu venise

era martie si...dormea ghiocelul pe carpa de naftalina din sifonieru ti de vise ruginit

era februarie..si ah. peste o luna primesti/dai un martisor

era ianuarie si timpul incepea....

era iarna si mirosea a paine calda cu gem de visine

era toamna si pe panourile publicitare se uscau gandurile

era vara si apa iti scalda nemurireaera...

era primavara..acolo..departe....undeva....

sursa foto: galeria personală

oameni si drumuri

Urăsc cu disperare oamenii care sunt capabili să o ia de la capăt, oamenii care au puterea să se oprească la mijlocul unui drum, într-o banală intersecție și să cotească stânga sau dreapta după cum le dictează inima.
În ura asta e însă o admirație imensă.

Mie îmi e frica mereu de lucrurile noi, fie ele și foarte nesemnificative. Nu-mi place să fac schimbări bruște ci mai înainte mă gândesc și răzgândesc de sute de ori. Nu aș putea niciodată să schimb culoarea camerei doar fiindcă într-o dimineață albastrul mi-a părut mai încântător decât albul meu vechi și ușor cenușiu. Nu aș putea niciodată să schimb căsuța asta a mea virtuală cu una nouă fiindcă simt că în orice nou care apare în viața mea nu sunt urme de suflet.
Sau poate că mă înșel....Deși de câte ori am început lucruri noi am reușit să le transform în lucruri durabile.

Vi s-a întâmplat vreodată să visați la ceva cu disperare, să aveți aveți visul transformat în realitate, mai apoi, în mână, să vă scape printre degete și apoi să aveți ocazia de al prinde din nou și să nu mai aveți puterea de a lupta?
(poate întrebarea e ușor incoerentă dar sigur sufletul nostru va răspunde promt și coerent)

Romania si valorile ei-Alexandra Nechita(Micuta Picasso)

M-am gândit ca în fiecare săptămână, în fiecare duminică, să vă prezint câte un român care a câștigat respectul străinilor pentru ceea ce face și care la noi nu este foarte cunoscut. De așa-zisele valori care apar în prime-time pentru a-și etala inelul de logodnă sunt destui aceia care scriu.

Și am să intitulez acest demers: România și valorile ei.

Încep cu Alexandra Nechita-Micuța Picasso.

Zilele trecute primesc un sms de la o prietenă care îmi spune: Dă pe PRO TV, cică Micuța Picasso e româncă!

Îi răspund fără să mă ating de telecomandă: Da, e! De ce, nu știai?

Răspunsul ei vine repede: NU!

Am deschis televizorul și am descoperit-o pe Micuța Picasso deja femeie, povestind despre celebritățile care îi cumpără lucrările, vorbind româna mai corect decât mulți dintre noi cu toate că avea un accent splendid. Spunea că din România nu a primit comenzi de tablouri, însă enumera celebrități din întreaga lume care se bat pe tablourile ei. Vorbea despre artă și despre plăcerea de a picta, vorbea despre oameni și lucruri simple, bucurându-se că a avut șansa să plece în altă țară unde a putut fi încurajat talentul ei.

Whoopi Goldberg spunea despre ea: "The thumb print of the Great One is on her."

Pentru aceia care nu știau Micuța Picasso e româncă și o cheamă Alexandra Nechita. Desigur ea se mândrește cu țara ei dar noi... ăștia care ne uităm la crime și violuri, noi ăștia care spargem semințe pe covor la meciurile naționalei, noi ăștia care trecem pe roșu și cumpărăm genți fake ne mândrim cu ea, o respectăm și o recunoaștem?

sursa foto: http://google.com

un șir

Suntem un șir interminabil de regrete, de furtuni și de ratări.

și suntem atât de singuri...dureros de singuri.

sursa foto: http://flickr.com/

a inceput de ieri sa cada cate un guvern acum a stat

A început de ieri să cadă câte un guvern-acum a stat!

E fabulos cum căderea guvernului și toate așa-zisele negocieri dintre partide au ocupat tot spațiul mediatic. Acum au uitat toate televiziunile și ziarele de campaniile pentru respect. Să înțeleg că doar PD-L ul și guvernul Boc ne făceau să ne simțim nerespectați? Și oare acum brusc întreg sistemul e bun, acum spitalele funcționează ca în Germania, acum judecătorii și polițiștii sunt corecți? Acum sistemul de învățământ e mai coerent?

Am impresia că și sindicaliștii care au făcut cea mai mare grevă din istoria postdecembristă a României au fost o variantă mai pașnică și mai mică a minerilor... un joc de imagine... (dar e o iluzie, poate)

Suntem ușor penibili și patetici!

oameni vechi si oameni noi

Privim în jur și sunt atâția oameni vechi și atâția noi pe străzile seci ale vieții, oameni care te știu și oameni care învață despre tine.
Oamenilor vechi le povestești despre viitor iar celor noi despre trecut.
poate că asta e diferența.

Pe cei vechi îi iubești din ce în ce mai mult iar pe cei noi îi compari, îi asociezi iar pe unii sfârșești prin a-i insera dar ei nu vor ajunge niciodată să te cunoască precum cei vechi.

abstract omogen

Îmi amintesc că am vazut libertatea cândva printre zidurile seci ale vieții și părea ciudat de rotundă și de omogenă. Am vrut atunci să o ating dar s-a retras cu un tremur care s-a întins peste ani într-o perdea veche de fum.

Ma uit în oglindă și zăresc o icoană… îmi e dor să mă rog fără să cer ceva.

Ne naștem cu stigmatul singurătății scrijelit pe umeri și totuși ne aruncăm năvalnic în viață.

Gândurile în noapte sunt gânduri fără apel.. și da, bine spunea Teodoreanu în Lorelei citându-l pe Shakespeare: Noaptea predispune la exagerari!

Goluri de și (repostată)

(pentru că am șters-o la momentul respectiv fiindcă era în Finala Națională de poezie Licart, am decis să o repostez. )

Trăim cu goluri în suflet
Trăim cu viata toata intr un suflu
Eu n am trăit cum se trăiește
Eu m am trăit pe mine…
Și asta uneori mai doare…

Alteori trăim în livada cu vișini a lui Cehov
Înzăpeziți în vise și dorințe goale


Iar uneori umblăm prin burta unui pește
Precum un Iona mai modern

Strigăm diverse
și cumpărăm
Un șir de realităti sinistre
Eu m am trăit pe mine
Și asta mai mă doare uneori

Dar mă adun din cenușă
Și ma strâng în brațe în liftul gol
Adesea când am timp să urc 10 etaje inutil
În timp ce cobor îmi verific creditul
Și chitanțele de ieri



Bizar