Viața asta-i o scenă pe care nimeni nu are rolul secundar!
Eu am plâns că bunicul a plecat, am plâns și n-am vrut să văd mai departe. Bunica în schimb, bolnavă, aruncată la pat de o boală cruntă… mi-a spus: Lasă, mamă, că tataie s-a dus sus la Dumnezeu!
Te poți considera împlinit atunci când toate actele tale sunt pur și simplu rezultatele credințelor și valorilor pe care le ai construit de-a lungul vremii, atunci când ești produsul tău și atunci când nu încerci să te ascunzi într-un personaj care dă bine în relațiile cu cei din jurul tău. Ai putea, desigur, să faci astfel de experimente dar nu știu dacă există vreun profit pentru propria ta persoană, pentru propriul tău suflet. Și realizezi adevărul abia când te lovești de dispariția oamenilor dragi din viața ta.
În definitiv ne chinuim să fim plăcuți de cei din jurul nostru și uităm că esențialul e să nu ne pierdem sufletul și să nu-i uităm pe aceia care ar fi dispuși să-și rupă viața în bucăți pentru noi.
La noi, la români, a apărut o modă pe care o să așez sub un cuvânt neelevat dar sub un cuvânt simplu(căci asta e esența), așadar, o modă tâmpită care ne spune că trebuie să ne comportăm și să vorbim de parcă toți am proveni din familii regale, de parcă nu știm că înainte de pâine a fost mămăliga și că înainte de idolii noștri pe care îi numim artiști a fost Dumnezeu. Ne ascundem trecutul cu o forță nebună de parcă chiar am putea să îl ardem. Eu am înțeles, e drept că ceva mai târziu, că nu aș avea niciun motiv să mă ascund de mine și de trecutul meu, am înțeles că oricât de reci au fost și sunt relațiile cu familia mea nimeni nu va putea vreodată să-mi fie mai aproape decât ei, și nimeni nu mă va prețui la fel. Familia e singura care ne iubește real, fără interese, fără ipocrizii, fără să fie măcinată de lucruri mărunte și meschine.
Eu am plâns că bunicul a plecat, am plâns și n-am vrut să văd mai departe. Bunica în schimb, bolnavă, aruncată la pat de o boală cruntă… mi-a spus: Lasă, mamă, că tataie s-a dus sus la Dumnezeu! N-am mai auzit atâta simplitate de ani buni.. uitasem că ea există… uitasem că există bunătate, tandrețe, inocență, simplitate… la un nivel atât de mare! Și a mai zis că viața e scurtă și că eu am un viitor de împlinit….
Și acum mi-am amintit câte alte vorbe superbe mi- a zis ea în viața asta.. și cu câtă putere au înfruntat ea și bunicul durerea, boala, trădarea, declinul… și cu câtă plăcere au trăit viața asta pe care eu o înjuram și o blestemam… Ei au fost un model de căsnicie, de devotament, de forță și onestitate pentru mine.. pe 14 februarie ar fi făcut 50 de ani de căsnicie.. numai Dumnezeu știe cât mi-aș fi dorit să le pot spune: La mulți ani! și știu sigur că bunica ar fi spus: E o zi ca oricare alta! și bunicul ar fi plâns.
Pentru lumea lor și a mea, căsnicia lor de jumatătate de secol e un miracol și o mândrie… pentru alții/altele e o mândrie să-și înșire aventurile amoroase pe la emisiunile tv care se numesc: emisiuni cu format tabloid!
Eu cu valorile astea, cu bucuria de a-mi recunoaște trecutul și cu ambiția de a construi viitorul vreau să-mi contruiesc viitorul.
sursa foto: galeria personală
