Pictorul

Pictorul(Tablou de dragoste)
Revista Tango, noiembrie 2008

(Am regăsit prin calculator un text pe care l-am publicat în Tango-ul de noiembrie din 2008, e o poveste tare frumoasă de dragoste. Sper să vă țină de cald zilele astea).

Cred cu tărie în oamenii care te învaţă drumul înapoi spre tine, în oamenii care te dezbracă mai întâi de gânduri luxate, de amintiri şi iubiri ratate, de dureri banale care îţi ţin sufletul închis în colivia mică si bolnavă a neputinţei.

Era, deci, octombrie şi vântul vâjâia la fel de tare ca şi gândurile mele închise în plăcerea nicotinei. Mă gândeam cu frustrare la Tania care plecase din capitală pentru un domn ceva mai învârstă tocmai acolo unde se agaţă harta în cui, îşi lăsase ditamai jobul la o companie straina ca să crească cu el fluturii iubirii. Mă gândeam cât de străină sunt eu de toată generozitatea asta, mereu priveam ambalajul frumos al oamenilor cu bani şi aveam senzaţia că acolo undeva departe e pus bine un domn chipeş, cu ceva bani în cont care, desigur,mă va iubi enorm şi …bla bla bla…câte altele. Mă gândeam şi cât de lefteră sunt şi că pachetul de ţigări se va termina, şi că dependenţa de nicotină mă va strânge molcom de gât până am să- mi pierd firea şi am să-i scriu mamei cu naivitate să- mi trimită nişte bani. Dar am trecut pe lângă un soi de magazinaş în care un pictor trecut de 40 de ani îşi vindea tablourile cu preţuri de nimic dar care avea nevoie de o tânără care să fie contactul cu clienţii atunci când planşa îl cerea prezent permanent lângă ea, sufocându-l cu căldură şi generozitatea primei culori născute.

M-a angajat!

Vânzările mergeau atât de slab încât aveam senzaţia că nici dacă oamenii ar fi înzăpeziţi până la brâu pe străzi n - ar conteni să nu intre şi să cumpere totuşi ceva.

Intr - o dimineaţă m-a surprins contemplând un tablou mai vechi:Make-up mirror!, întruchipând un gândăcel urcându-se pe o oglindă ce arăta chipul unei tinere proaspăt machiate, strident ce-i drept, dar cu nonşalanţă şi nepăsare în privire.

-Ce frumos! am şoptit aproape mută. Dar e atât de scump, nu l-aş putea cumpăra nici după 7 luni de salariu.

-Dacă îţi place aşa de tare, poţi să îl iei tu. Gratis. Mie nu imi mai place, îmi zise..pictorul, al cărui nume nu l-am aflat niciodată pentru că toate lucrările şi însăşi expoziţia era semnată TST.
-Nu îţi place dar are un preţ inimaginabil, e mai scump decât jumătate din maşina primarului.
Râse încurcat.
-Nu îmi MAI place.Mi-a plăcut odată. Eu mă plictisesc foarte repede. E al tău.
Şi îmi întoarse spatele cu o îngâmfare care m-ar fi făcut deobicei să nu mai iau niciun tablou, dar îmi plăcea atât de tare…
L-am aşezat în hol, lângă tabloul cu pozele încă de la grădiniţă..până acum la 22 de ani..

În fiecare dimineaţă, timp de 7 zile, când mă trezea ceasornicul meu mov, alergam spre litrul de cafea..dar îmi făceam totuşi timp să ma opresc în faţă tabloului pentru a-mi zâmbi fata din oglindă şi pentru a ma simţi eu mai bine.Dacă aş fi avut o icoană fix în acealaşi loc al casei sunt convinsă că nu m-aş fi oprit nicio clipă în faţa ei.

Următoarea săptămână am găsit un tablou absurd..două tinere îmbrăcate în galben privind tabloul pe care îl aveam acasă, semnat TST.
-Poţi să-l iei dacă îţi place!
-Nu crezi că ar fi mai uşor dacă m-ai invita la o cafea?
-De ce? Nu mă dau la tine! Nici măcar nu îmi placi!Ti-am zis doar că poţi să îl iei dacă îţi place!
Aveam lacrimi în ochi, n-am nimerit să ies afară, să îmi aprind o ţigară, să îmi privesc chipul în geamul de la intrare şi să îmi mustr partea umană din mine care gândise pentru o secundă că pictorul ar putea avea oarece simpatie pentru mine.

Dar timpul ne rezolvă angoasele şi temerile, aşa că poate şi-a făcut puţin curaj, poate am avut curaj să- l privesc în ochi şi … a apărut relaţia. Dacă ar fi ştiut mama că mă trezesc în pat cu şeful,cu un om cu cel putin 18 ani mai bătrân ca mine mi-ar fi suspendat banii pentru urmatoarele 1000 de luni.
Numai că n -a avut timp nici să afle la fel cu nici eu n - am aflat ce s - a întâmplat în dimineaţa aia când mi-a spus că ar fi mult mai bine dacă ne - am despărţim, că el o să închidă magazinul, căci vedeam bine, abia îşi plătea chiria şi abia cumpăra hrana zilnică. L-am sufocat cu întrebări şi reproşuri, l-am făcut laş, l-am acuzat că m-a minţit, că m-a amăgit, că eram prea tânără şi naivă dar sub nicio forma nu trebuia să gândească ca eu nu l aş iubi în continuare. Când m-am calmat mi-a zis cu o pasivitate care încă îmi izbeşte sufletul şi strâng ochii cu o furie nebună,sfaşietoare parcă pentru a şterge amintirea.

-Ascultă, tu chiar ai…ai aşa senzaţia,şi gesticula teatral cu bricheta,că în zilele noastre mai există Făt- Frumos cu un cal alb şi cu sărutări furate şi cu prinţese. Ei bine, domnisoară, ţin să te anunţ că în lumea asta din care întâmplător faci parte totul e al dracului de nedrept. Iar iubirea .. îşi face şi ea loc pe unde poate printre graniţa dintre absurd,istorie şi neputinţă. Noi doi ne- am simţit bine,ţi-am pictat, te-am pictat, te - am avut, mi-ai dat sclipire, te- am amăgit, ne- am amăgit, ne -am vindecat dar când nu mai ai ce vindeca iubirea nu mai există. Acum tu desigur, scuză-mă puţin , se ridică se duse la baie, se auzi apa trasă şi apoi tusea lui seacă, se aşeză la loc îşi aprinse o ţigară şi îmi trânti fumul în faţă,o să crezi că sunt un nenorocit care a profitat de sentimentele tale şi care te -a avut şi acum te lasă. O să începi să plângi, să ameninţi, să povesteşti tuturor amicelor tale ce nenorocit ai întâlnit, asta o să te întărească, desigur, şi peste ani o să ai un copil,poate 2 sau 3 şi n- ai să-i duci la nicio expoziţie de pictură, ba chiar o să le iroseti talentul daca or să aibă numai pentru că eşti frustrată şi poate crezi că ai fost tradată. Am dreptate? Stai nu răspunde aşa repede. Sincer să fiu îmi e frică de momentul când ai să izbucneşti în lacrimi, să urli şi să trânteşti. Iartă- mă dacă am dreptate sau dacă jignesc dar vezi tu eu am spus lucruri adevărate.Și până la urmă nici nu- mi pasă ce crezi, dă- mi scrumiera, te rog!

I-am întins -o cu eleganţă şi fără pic de furie, de teamă ori de început de plâns. Nu l -a şocat deloc.

-Bine, i-am răspuns şi m - am ridicat. Mi - am adunat hainele cu precizia unui ceasornicar, am lăsat cheile pe noptieră şi întinzâdu - mă spre el i-am spus:

-Să ai o zi buna!

-Asemenea!

Si am plecat.

M -am surprins în stradă, între maşini şi oameni furioşi, printre frâne macabre nescoţând nicio lacrimă, neavând niciun gând ci doar o stare de om bolnav care îşi târăşte paşii spre nicăieri aşteptând verdictul medicului.
Peste o lună a plecat la o clinică în Viena, era bolnav de cancer…Nu s-a mai intors de atunci sau cel puţin nimeni nu a mai ştiu să- mi spună de soarta lui…”Poate a murit!” mi-a spus sora lui foarte calmă si plictisită de întrebarile mele.

Eu aş vrea să cred că s-a îndrăgostit de vreo altă ea, care să- l iubească cel puţin atât cât am facut -o eu şi mai sper ca uneori când îşi pregateşte cafeau cu lapte să- şi amintească mirosul meu, halatul meu negru, mulat, sărutările mele , tentativele mele de a cânta câte un rock ragusit…sper să mă revadă în chipul lui şi să…să nu mă uite, să mă iubească..pentru că iubirile nu mor ci pur şi simplu iau forme diferite…la fel ca şi trupul nostru, la fel ca şi ridurile noastre…sufletul în schimb n -are nevoie nici de machiaj, nici de haine…el e acolo şi simte până la infinit.