2 ani si multumiri

În martie blogul meu împlinește 2 ani. Au fost 2 ani în care am învățat despre mine și am dat mai departe tot ceea ce am descoperit mai frumos și mai curat. Au fost doi ani în care am pierdut oameni dragi, am descoperit oameni și idei minunate, am criticat dar nu am judecat... Am învățat și că ar trebui să-mi întorc sufletul spre oamenii adevărați, spre prietenii mei vechi, spre oamenii care mă cunosc cu adevărat. (în ochii lor ne vedem cel mai corect și mai coerent).

Vă mulțumesc tuturor celor v-ați oprit în drumul vostru virtual și aici. Unii dintre voi mi-ați împărtășit din gândurile voastre, din credințele voastre, din trăirile voastre.. alții ați criticat, v-ați bătut pentru ideile voastre... și vă mulțumesc deopotrivă, vă mulțumesc cu aceași intensitate!

Vă doresc o primăvară curată și liniștită!

Ioana C.

Giovanni Papini-Un om sfârșit

″Eu - și voi spune asta în auzul întregii lumi, fie că mă credeți sau nu-sunt doar o figură născută dintr-un vis…. Exist numai pentru că cineva mă visează, cineva care, dormind, mă vede mișcându-mă, acționând și trăind-sau, chiar acum, rostind aceste cuvinte. ″

L-am descoperit pe Giovanni Papini în ″Romanul adolescentului miop″ al lui Eliade, prin clasa a 10 a sau a 11 a. Îmi amintesc că citeam pe holurile liceului, așezată pe jos și sprijinită de calorifer. Îmi plăcea să citesc acolo.. era o liniște pe care nu o găseam acasă.
Zilele trecute am cumpărat cartea, am recitit-o cu aceași emoție… e cartea unui om care a început TOTUL dar a sfârșit prin a nu termina NIMIC.

″M-am aplecat peste lentila microscopului și ce-am văzut? Ceea ce văd zilnic cu ochiul liber… ființe mici. Într-o lume mică, înghițindu-se una pe alta. ″

″Umanitatea e o femeie care nu se lasă înduioșată decât de către cel care o adoră. ″

″Nu te poți face ascultat de către cei pe care n-ai vrut să-i asculți. Am fost străin pentru ei, iar ei nu înțeleg vorbele unui străin. Nu-l pot iubi pe cel care nu s-a mistuit din dragoste pentru ei. ″

″Dar toate au fost în zadar. Oameni, m-am apropiat de voi, dar nu vă iubesc! ″

Imnul golanilor

Am citit pe Realitatea.net un articol despre Cristi Pațurcă, cel care a declanșat Golaniada (un fenomen ce îi aduna pe cei nemulțumiți de sistemul condus de Iliescu). Articolul începe cu declarația șocantă a cântărețului Am ajuns un boschetar.

Cristi Pațurcă a fost la doar 25 de ani protagonistul celui mai lung spectacol din istoria postdecembristă a României. A cântat în Piața Universității Imnul golanilor ca un protest împotriva sistemului condus de Iliescu.

Mai bine haimana,

Decât tradator,

Mai bine huligan,

Decât dictator,

Mai bine golan,

Decât activist,

Mai bine mort,

Decât comunist.

La vremea respectivă cântărețul a generat un fel de "Woodstock" românesc prin faptul că aduna în fiecare seară la kilometrul 0 peste 30.000 de oameni.

Acum cântărețul a fost evacuat din casă și se află la limita supraviețuirii.

„Doar pe mine sunt supărat, nu trebuia să fumez şi să beau atât de mult. Şi nu trebuia să fiu atât de naiv. Dar de unde să fi ştiut eu cum să-mi gestionez viaţa? Nu există o reţetă”, a declarat Paţurcă pentru Realitatea.

Mă întreb cât de repede îi uităm pe cei care se sacrifică? Se pare că foarte repede. Mai grav e că e o trăsătură națională... Și se pare că și mai repede se complac ei și renunță la idealuri, renunță la lupta pentru normalitate.

A fost o data ca-n povesti

A fost in Romania,

O mare gasca de golani,

Ce-au alungat sclavia.

Noi nu ne-am confundat nicicind

Cu "oamenii de bine",

Numiti si neocomunisti.

sursa:http://www.realitatea.net/cantaretul-cristi-paturca--am-ajuns-un-boschetar_701213.html

redefinire

gheața mi-a ars tălpile
precum
un foc de tabără
dar din apropierea vârfului
simt că lumea
se vede altfel
sau la fel
deși simt că mă clatin
știu că lungul drum
trebuie echilibrat
și trebuie învățat tocilărește
astfel încât
căderea
să se poată
transforma
în urcare lină.
sursa foto: aici

ea poartă

Ea poartă...

Pe buze
capriciul
ș-amarul
pe gene
regretul
pe brațe
durerea
pe gât
eșarfa
lacrimilor
pe sandale
nisip
pe chitară
dor

de foc
și-n inimă
amintirea
ta.

sursa foto: deviant

prin mine (repostata)

( sunt gânduri scrise acum vreo 2 ani dar rămân la fel de amare și de sincere...)

Undeva la granița dintre tine și mine, undeva lângă brațul meu stâng și ochiul tău drept, undeva între buze și gând... s-a stins refrenul din gheața aruncată pe razătoarea murdară de carne...atunci, demult, când încă mai îmi piveai gleznele, când încă îmi mai mângâiai părul, când aveam momente de sclipire, când alergai de la tine la mine împiedicându-te și ridicându-te cu chipul răvășit de emoție, când îmi cântai la pian seara, când îmi aduceai trandafiri, ghiocei și lalele negre, când încă nu plecaseși....când încă erai și puteam conta pe asta...

A rămas rujul pe camașă... și gândul, și amintirea, și rugina, și amăgirea... eu.... și jur că nu am învățat încă să trăiesc altfel, jur că în disperarea mea te mai caut uneori când mă demachez, când îmi așez colierul, când îmi strâng părul... când șterg praful de pe pian... jur că te caut-în mine, pe stradă, prin ventriculul drept, prin artere, prin mine, prin vânt, prin mine, prin noapte, prin teancul de foi, prin mine, prin teatrul golit, pe scena tristă, prin tablouri, prin grafică, prin mine... și strig.... prin globulețele din decembrie, printre ghirlande, printre cd-uri de colinde, printre fulgi, pe panouri publicitare... prin mine.... prin mine....

sursa foto: aici

de 50 de ani pentru eternitate

Fix de Valentine′s Day se împlinesc 50 de ani de când bunicii mei s-au căsătorit.

E 14 februarie 1960 în poze, e iarnă, e omăt, e atâta spiritualitate…. Acum mai e doar bunica, bunicul ne privești din ceruri… Aș fi vrut așa de tare să fie aici, să le spun ″La mulți ani!″. Știu că el ar fi plâns iar ea ar fi spus: ″e o zi ca oricare alta″.

Au fost căsătoriți 49 de ani pe Pământ dar vor fi legați pentru eternitate și vor rămâne pentru mine cel mai viu, cel mai grăitor, cel mai coerent model de iubire, devotament și demnitate. Nu cred în Valentine s Day dar datorită lor cred în iubirile pe viață, în respectul dintre oameni și mai cred că poți să trăiești cu demnitate. Au trăit împreună trădări, sărăcie, durere, boală… dar nu au încetat să aibă în priviri aceea sclipire limpede și clară pe care o au toți oamenii care trăiesc curat.

Au construit o lume care face bine, care îmi face bine. La multe eternități, dragii mei!

sursa foto: aici

ne-am mutat viata pe net

Ce tâmpenie că ne-am mutat viața pe net. Am ajuns să le scriu mailuri unor oameni cu care aș putea vorbi față-n față, îmi scriu mailuri oameni care ar putea să mă sune pur și simplu. Cică suntem foarte ocupați. Ce prostie!

Mi-ar plăcea să mai primesc scrisori prin poștă… hârtia, scrisul, plicul, timbrul.. au fost înlocuite de sunetul hilar al alertei de la mail.. Păcat!

Ș-apoi... chiar suntem așa de ocupați?

sursa foto: flikr

cărțile-ferestre în ziduri

Era o vreme când ne construiam propriile filosofii despre viață, propriile modele, propriile valori din cărți…
Circulă un filmuleț tâmpit pe net despre o tânără care a incurcat un fast-food cu o bibliotecă…cam așa am ajuns. Oamenii se uită la tv, la emisiunile alea despre care nu s-a înțeles încă faptul că-s doar niște produse de foarte proastă calitate și cu toții își iau de acolo modelele.

Îmi place tare mult melodia lui Chilian-Un arici pe-un câmp de maci (pentru a o asculta - click ) cu versul inegalabil: cărțile-ferestre-n ziduri.- e bine de ținut minte. Dar câți înțeleg în mod real?

Dar pentru aceia dintre noi care mai văd zidurile, pentru aceia care văd ferestrele, pentru aceia care și-au construit ferestrele... mai e o șansă… știu că mai e.
Avem nevoie de ferestrele astea..pentru a nu mai fi ignoranți, pentru a nu mai fi mediocri și murdari… pentru a nu ma fi persuadați de toți aceia care… sunt plătiți pentru a ne povesti toate inepțiile din lume.

gheața de pe cer

stele s-au murdărit de lacrimile reci
și parcă cerul tot e-nzăpezit
de un noian de vise
ce nu s-au mai îndeplinit

aștept să curgă vinul
de prin paharele murdare
și încep să urc din nou spre mine
e-o cameră pe undeva
în care am pus toate amintirile
de gheață

și parcă luna își lasă dungile
pe-o pârtie murdară

poza

e exact ca-n cântecele lui Puya

Despre jurnalism.. cu drag ș-amar…

E exact ca-n cântecele lui Puya (Change) - susținem că nu ne uităm la tv la scandaluri, că nu ne hrănim cu toate inepțiile care apar prin tabloide…dar defapt tirajele și audiențele tv spun altceva.

Problema e că generalizăm… problema e că nu facem eforturi să protestăm. Și e atât de simplu.. știți chestia aia, de regulă neagră și cu butoane, care se numește telecomandă… ea ne dă puterea de a schimba lucrurile… și nici nu ne obligă cineva să cumpărăm ziarele de 0,50 bani. Mă gândesc că Dumnezeu ne-a dat șansa de a avea rațiune… și cu toate astea… ne lăsăm hrăniți de opiniile unei minorități, când noi suntem majoritatea. Dar e o problemă a așa-zisei noastre democrații- că suntem o majoritate condusă de o minoritate.

Sunt studentă la jurnalism (și la management dar nu cred că ar conta în contextul dat dar mă ajută să am o viziune mai analitică) și cel mai adesea oamenii mă întreabă: și ce învățați voi acolo? Voi n-aveți pic de conștiință când faceți praf o persoană prin ziare și pe la tv? Știi care-i treaba cu jurnalismul? – că tre să pupi în fund pe toată lumea. Mă apăr de fiecare dată spunând că nu sunt așa, că nu e firesc să fim așa, că de ce am generaliza, că n-am să scriu niciodată la comandă, că nu pot să scriu dacă nu cred cu adevărat în ceva… dar toți îmi zâmbesc cu acel rânjet cretin care parcă-mi spune: mda, ce să zici și tu acum.

Și da, sunt de acord că ar trebui ca așa-numiții noștri jurnaliști să observe încotro merge jurnalismul acesta în care potrivim realitatea cu degetul precum în bancul cu cei doi polițiști care au găsit un cetățean turmentat (cred) pe strada Edgar Quinet și neștiind să scrie numele străzii i-au dat un brânci pe Str. Academiei și au modificat realitatea.

Ș-ar mai exista o problemă... prezentatorii acelor emisiuni ce poarta egida pamflet ori revista presei.. nu sunt jurnaliști.

Nici nu știu care-i rostul postării ăsteia având în vedere că nimeni nu mai crede în nimic…
poza de aici

cărți de bine sau citate din oana pellea

Îmi cumpăr cărți, cărți care fac bine atunci când te simți încurcat prin zilele negre și lungi. Când nu mai găsesc drumul, când nu mai știu care-s lucrurile care ard citesc pasaje din Paler, Cioran, Marquez, Puric și mai nou Oana Pellea. Știu că v-am mai scris fragmente din Jurnalul ei dar… e o carte care vindecă… care te împinge la meditație.

De ce aproape întotdeauna când ne fotografiem zâmbim? Aproape întotdeauna arătăm că suntem fericiți. Poate că în subconștient vrem ca imaginea noastră să rămână așa, a unor oameni fericiți.

Replică la tv: dacă există un decor, există și un regizor. Deci Dumnezeu există.

Mi-e foarte greu să trăiesc în timpul acesta pe care nu eu l-am ales, cu oamenii ăștia pe care nu eu i-am ales și în lumea asta pe care nu eu am ales-o.

Din păcate trebuie să ne luăm cu noi peste tot. Ce odihnitor ar fi să ne mai despărțim din când în când de noi.

Amintirile astea sunt ca niște animale speriate… Le e frică să iasă la lumină…. Stau acolo, în beznă, și se hrănesc din mine.

poza de pe deviant

pe clape de pian

m-am născut pe clape albe de pian murdar

în timp ce mama cânta un addagio de dor nebun

de-atunci mă ascult în fiecare răsuflare

ce suflă fum gros... fum de tutun

mă preling precum secundele printre rămășițele de lut

și mă desfac în minunate petale

doar noapte mai curge

prin mâinile mele

pline de sânge

și rouă

lumina de la lumânarea vechea s-a întors spre mine

privindu-mi ochii

i-am spus și ei:

m-am născut pe clape albe de pian murdar

în timp ce mama cânta un addagio de dor nebun

pozele de pe deviant aici