sarutul rece al icoanelor

UPDATE: Dumnezeu să-l odihnească pe marele Gheorghe Dinică!
Le dedic lui și bunicului poezia... sper că acolo sus le va fi bine!

icoanele șoptesc în aval
că timpul nu-i pierdut
că viață e mai multă după..
dar mai crede cineva
aici pe mal
că și dincolo ne mai vedem…?
și dacă știm asta deja,de ce nu ne chinuim să fim cu toți?

Aud tropote de cai
ce se preling peste genunchii mei
și aud becurile cum se sparg
aud ceața cum adoarme spre dimineață
printre faruri de mașini, pe autostradă,
visez un curcubeu de stări
și-un miros de busuioc uscat

văd ghețari de vise
transformate-n aburi
de apă curată
și miros un ultim glas…

în depărtare cineva…
mă poartă pe umeri
ca pe o comoară ce a fost deja prescrisă
într-o altă viață.

icoanele șoptesc în aval
că timpul nu-i pierdut
că viață e mai multă după..
dar mai crede cineva
aici pe mal
că și dincolo ne mai vedem…?
și dacă știm asta deja,
de ce nu ne chinuim să fim cu toți?

alerg spre eternitate
să te întâlnesc din nou
să te pot strânge iar în brațele mele
cum o făcem în copilărie
alerg pe o pistă goală
în care nu mai e loc pentu noi
…
Destinul are logica lui
Abruptă
Pe care n-o vom desluși

Se aude o muzică deșartă
Care nu va compila niciodată destinul oamenilor ce s-au prețuit

Mă doare în apus
Că cerul întâlnește luna cu soarele
Iar eu nu te voi mai întâlni nicicând..
Sau poate prea târziu
Ca să-ți mai spun ceva.