Vârsta: 19

M-am născut într-o duminică-noaptea de 26 august într-un spital bucureștean. Tata vroia băiat iar mama fată, se pare că Dumnezeu a simpatizat mai mult cu mama, deși primul meu cuvânt a fost″ tata″. Am copilărit de la doi ani la nouă ani la țară, într-un sat din Gorj, unde, departe de liniștea și zgomotul orașului, am reușit să-mi creez propriul sistem de valori, o fire critică și visătoare. Moralitatea, ambiția, perseverența, performanța sunt singurele urme după care mă ghidez.
Am ajuns apoi prin ′99 în București și am ajuns să-l iubesc mai tare decât pe sătucul copilăriei mele, însă mă întorc în fiecare vară acasă(căci așa numesc locul unde găsesc, cu capul culcat pe brațul bunicului, liniștea).

Am crescut frumos sau așa-mi place să cred dacă mă gândesc că am crescut mai mult singură. Am ales mereu calea ce nu urma să-mi trimită săgeți cu regrete, nu m-am complăcut niciodată, am dezvoltat întotdeauna spiritul meu justițiar chiar dacă nu se potrivea lumii acesteia.

Nu-mi aduc laude ci doar încerc să înțeleg de ce azi mă aflu în fața unei intersecții și nu știu încotro să mă îndrept, de ce azi, eu care am fost așa de independentă, ceilalți aleg pentru mine? Încerc să înțeleg cât de multe s-au schimbat. A fost un an greu care a lăsat urme… a fost un an greu în toate domeniile… însă nu am reușit să ies cu fruntea sus în partea personală( dar sunt împăcată cu mine).

Am învățat în anul acesta că dacă ai vrea să-i spui cuiva ceva(un simplu ″Te iubesc!″, un ″Îți mulțumesc!″ e bine să o spui atunci, s-ar putea să nu mai ai ocazia niciodată.

Am înțeles că oamenii vin și pleacă din viețile noastre precum trenurile în gară. Cine poate pretinde ca într-o zi să ne amintim nume sau fețe și cine poate să zugrăvească felul în care simțim despărțirile. Ne întâlnim mai apoi pe străzi și avem senzația că ne știm… și defapt ne cunoaștem prea bine… nimic nu se leagă mai bine decât privirile și amintirile.

Am învățat că nu există prieteni ci doar oameni cu care te înțelegi extrem de bine, oameni care-ți sunt aproape și care au acelașii sistem de valori ca și tine.
Nu există eșec- există doar incapacitatea noastră.

Uneori îmi scriu scrisori lungi, pe laptop și apoi le șterg… când eram mică le ardeam….

Am înțeles că uneori suntem goi, suntem în paragină, suntem pustiiți dar nimeni nu ne dă dreptul să rămânem așa mereu…

Am învățat că există oameni care cred că pot lua ei decizii în numele nostru și că au drept de viață și de moarte asupra noastră… dar va exista întotdeauna o modalitate de a scăpa de sub autoritatea lor.

Mi s-a demonstrat că sufletul alege mai bine decât mintea și că tot el e responsabil și cu iubirile nebune…

Nu sunt bine acum…. dar sunt OK, doar puțin dezamăgită.

Nu uit să vă mulțumesc vouă celor care mă citiți și care exprimați opiniile. Mă bucur să ne citim și recitim.

Iubesc oamenii, așa răi, ipocriți, visători, pupincuriști cum suntem. Iubesc omul pentru că fără el m-aș simți și mai singură decât mă simt.

Huh, îmbătrânesc… deja 19….