O silueta despre care n-as incerca o descriere , un coridor in care geamurile trenului sunt lasate iar vantul suiera deloc galant,2 priviri ce s-au intalnit fulgerator sub umbra ucigasa a lunii , a timpului.
Ea a intrat in compatiment,el a coborat la prima statie,ea a dat draperia intr-o parte,el si-a ridicat privirea spre ea.Nimeni nu le-a dat vreo sansa,nici ei nu si-au dat.A fost doar senzatie...una care rezista peste vreme...si se invarte in minte ca trecut,prezent si viitor...
6 comentarii:
timpul e un tren?
si daca e,vreau sa cobor la ultima statie.sa stau in el si sa treaca pe langa mine o multime de feţe.sa le vad,sa ma vada,sa le salut si sa plece.
insa el ramane acolo,cu mine,si dupa ce a coborat nu?:)
asa ar trebui sa ramana acolo
defapt nu m-am gandit la treaba asta cu timpul ca fiind tren ci pur si simplu la intalnirea fugitiva a 2 oameni pe coridorul unui tren...dar chiar mi-a placut ideea ta
Dacă timpul ar fi un tren, poate că aş încerca să îl trag pe linie moartă. Pe urmă mă întreb: de ce să fac asta? Ar trebui să ne mişcăm şi noi odată cu el şi să nu dorim niciodată să sărim din mers!
din pacate aceste senzatii vor ramane mereu acolo
frumoasa comparatir:)
cristi:frumos spus..doar ca uneori ne mai vine sa sarim din mers
@get:pai,nimic nu trece fara sa lase urme
@aripi de fluture::)
Trimiteți un comentariu